Călătoria spre mare

Prima zi

Trecuse jumătatea verii și vacanța era aproape. Ultima săptămână din iulie a venit la mine sora mea, Roxana. Astfel, în ultima săptămână în care am stat în Iași am avut tot timpul ocupat. Ori ieșeam la o vorbă lungă cu toții, ori stăteam acasă cu Roxana și vedeam un film, ba chiar la ultima bere cu colegii de muncă.

Și uite așa, după îndelungi așteptări a venit vacanța din 2011. S-a terminat luna muncitoare de iulie, deci și activitatea mea la compania din Iași. Am făcut toate pregătirile din timp în așa fel încât pe sâmbătă pe 30 iulie să plecăm spre mare cu bicicletele.

Vineri seara am fost la Vasile pentru a face ultima revizie a bicicletelor înainte de plecare. Am mai strâns un șurub, am mai ajustat din clește o tijă de portbagaj, mărunțișuri care iau timp. Evident că timpul a trecut repede și a trebuit să iau bicicleta Ioanei pentru a putea ajunge acasă și să o conduc pe Roxana la tren. Noroc cu Adi care m-a ajutat din nou cu mașina. Am ajuns mai repede și mai ușor la gară. Am urcat-o pe Roxana în tren, apoi am mers și am dormit pentru că mă aștepta o zi grea.

Sâmbătă dimineața. M-am trezit devreme, am mâncat și cu bagajul făcut cu 2 zile înainte m-am prezentat la Ioana și Vasile pentru a porni în călătoria de 500 de km. Acolo, evident, a mai trecut o vreme până să plecăm și din 6:30 am plecat la 8:30. Deja îmi ardeau tălpile, vroiam să pedalez. După ce am reușit să încărcăm bicicletele cu de toate nici nu le mai puteam coborî pe scări, așa erau de grele. Aveam mâncare, apă, cort, haine și încălțăminte. Ca niște oameni care pleacă prima oară la drum lung.

Dar ne-am văzut și pe drum, fără hartă, întrucât la Carrefour am uitat să cumpăr. Dar nu-i bai, am luat de la o benzinărie înainte de a ieși din localitate. Am urcat Bucium-ul. Cu oarecare greutate întrucât aveam încărcătură mare. Chiar la început tandemul( pentru că Ioana și Vasile erau pe tandem) a început să facă figuri. Trăncănea dar nu mereu. Am identificat și cu trusa noastră completă am reușit imediat să strângem o piuliță( după ce am reușit să o fixăm pe filet). Am plecat și mai departe. După câteva transpirații am ajuns în deal și deja erau și văi, nu numai dealuri. Apa era în buretele de dormit și stătea foarte rece. Era numai bună de băut. După câteva opriri, camera foto a Ioanei nu s-a mai așezat la locul ei pe umăr, ci în schimb s-a încăpățânat să stea peste bagaje, fără să fie legată. A căzut, ceea ce era de așteptat, dar din păcate a căzut în fața roții din spate a tandemului( roată care suporta o greutate de cel puțin 100 kg( pentru un tandem încărcat o ducea chiar foarte bine). Să mai precizăm că lângă cameră se afla și telefonul Ioanei? Eh… Amândouă au beneficiat de o flexare puternică a display-ului. Camera foto a devenit inutilizabilă, iar telefonul ilizibil. Frumos început de călătorie… Dar mai era telefonul meu la dispoziție, cu numai 2MP, dar măcar făcea poze( noroc cu Ioana, că la mine nu știe să facă poze). Ne-am consolat cu ideea că măcar putem face poze și am plecat mai departe.

Și-am mers noi zi de vară până-n seară. Și nu trecuse decât o oră și 10-15 km. Nu știu ce gândeau cei doi, dar eu mă întrebam dacă putem menține o viteză acceptabilă. A mai trecut o oră, și-nc-o oră și parcă nu ne îndepărtam de Iași. Iar vremea se anunțase a fi una ploioasă. Am prins noi și câțiva stropi, dar ne-au ocolit cu blândețe. Am ales drum necirculat, drum județean în apropiere de Prut.

Undeva pe la ora 12, după un deal mai abrupt, și la vreo 45 de km de Iași am luat prânzul. Prima masă din plimbare. Am desfăcut noi multe bucate și ne-am apucat de mâncat.

La o vreme trece o căruță cu 2 oameni. Unul din ei era mai plin de viață și după ce aflat unde ne îndreptăm a ținut să ne laude. Că e sănătos. Că e frumos ce facem. Că ne dorește să ne bucurăm de vacanță, și mai vroia să ne ureze ceva dar nu reușea să transpună în cuvinte. Astfel s-a născut sloganul excursiei: “Vă urez… … numărul 1 !!!”. Ne-a amuzat foarte tare și ne-a dat parcă din energia lui. Am plecat la drum cu forțe noi.

Cum spuneam am ales un drum județean ca să fie mai lejer. La un moment dat din județean cum era, nici măcar piatră nu avea pe el. Și tocmai acolo s-au arătat stropii de ploaie. Am pedalat noi mai cu vlagă și am trecut de nori. Dar ce te faci că asfaltul nu mai apărea. Am mers și am mers până la prima localitate. Am întrebat de asfalt. Da, ne răspunde cineva, e în deal. A… păi până în deal om putea noi să pedalăm. Am luat apă de la un om și am pornit. Dar dealul nu se arăta, cum ajungeam pe culme se arăta o culme și mai înaltă, iar de asfalt nici vorbă. Pământ nu mai era, era piatră de la intrarea în localitate, dar pe noi ne interesa asfaltul și ieșisem de mult din localitate. Am urcat și după o vreme am și coborât, dar la asfalt am ajuns după mai bine de 30 de km fără asfalt și mai bine de 2 ore de mers. Ne-am spus unul altuia că de la Huși, căci spre el mergeam la momentul respectiv, virăm pe strada europeană, că la viteza aceea nu mai ajungeam deloc la mare.

Ajunși la Huși am vizitat rapid orașul, am făcut cumpărături, am mâncat și am pornit pe drumul european. Ușor de zis, dar ieșirea din oraș în direcția respectivă a fost cruntă. Cred că am urcat constant, deși nu foarte abrupt 3-4 km. La un moment dat am fost nevoiți să mergem pe lângă biciclete. Era prea lung dealul. Dar s-a terminat și de acolo înainte a fost muuult mai bine. Dealurile erau mici, iar asfaltul ori bun, ori nou și foarte bun.

Pe drum am mai găsit un izvor. Ne-am spălat,

ne-am tras sufletul

și am plecat mai departe. Dar nu înainte să luăm aminte la greșelile altora.

Spre seară am ajuns în Crasna. Făcusem 115 km din Iași până acolo, din care 50 până la 3 și încă 65 de la 3 la 6:30. Acolo am găsit un om primitor și bucuros că ne vede. Ne-a spus că nu găsim camping, dar putem sta la el.

Întrucât el nu mergea acasă chiar atunci, ne-a îndrumat spre casa lui și l-am așteptat să ajungă. Între timp am mâncat puțin, am atras atenția copiilor de pe stradă și a unui om care avea copii de vârsta noastră. I-a plăcut aventura noastră și a venit să ne vorbească. Spunea că și lui îi plac plimbările pe roți, și mai ales unui băiat de-al lui, care pe lângă o motocicletă puternică se plimbă și cu un deltaplan cu motor. Se putea citi în ochii lui bucuria de a întâlni oameni noi, oameni dornici de aventură cum eram noi. Deși ne-a invitat la masă la el, am preferat să mâncăm de-ale noastre ca să nu se strice, vară fiind. După o vreme a venit omul pe care l-am întâlnit la intrare în localitate. Deci ne-am întins cortul la el în curte și am dormit( după ce am reușit să adormim, căci am întâlnit un câine mai vorbăreț ca stăpânul) până a răsărit soarele.

A doua zi

Suntem în Crasna. Aproape a răsărit soarele. Trezirea!

De fapt numai eu. Ioana și Vasile au dormit până a strălucit soarele bine de tot. Eu eram mai nerăbdător să merg mai departe. Dar m-am învârtit puțin pe afară și m-am întins înapoi. Peste o oră, Trezirea!! Ne-am trezit cu toții, ne-am întins oasele, ne-am strâns cortul și am plecat.

Bucuroși că a fost o seară liniștită. Urma să luăm masa în afara localității.

Am mers noi puțin și am găsit un loc ideal pentru un mic dejun. Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai.

Deci ne-am pus pe mâncat. Am întins ospăț împărătesc. E drept, aveam un salam, ceva cașcaval, apă din plin și câte un fruct. Dar vedeți voi, ospățul nu era împărătesc prin bogăția bucatelor, ci prin starea de spirit înălțătoare. De fapt acesta este aspectul care contează întotdeauna. De aceea spune Eminescu “eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul”, căci prin adăugarea de valoare monetară scade valoarea spirituală. Iar noi în această plimbare am trăit parcă mai aproape de natură, de Dumnezeu.

După masă, pe Ioana a găsit-o un fluture.

Pe semne că fluturele i-a șoptit ceva la ureche, pentru că Ioana se uita cu mare bucurie și înțeles la el. Era un fluture mov, în ton cu toată întinderea de flori nemuritoare.

După încă vreo 5 litri de apă

am ajuns și în Bârlad

Frumos oraș. Cel puțin ce am văzut noi era frumos. Înainte de a vira către Galați am sorbit o bere, să ne mai răcorim, că din toate previziunile pline de ploaie, și din toți părinții îngrijorați, am avut parte de o căldură și de un soare… de ne gândeam deja la insolație.

Lângă bere am pus harta, ne-am mai uitat o dată la cele 3 variante de șosea pe care le aveam la dispoziție, am dat niște telefoane, prietenii au aruncat o privire pe internet și așa am ajuns la concluzia că mai bine mai facem 30km pe drumul european, decât să avem parte de dealuri înalte sau de gropi.

Deci ne-am odihnit și apoi am plecat și din Bârlad. Am mai pedalat noi o vreme și apoi a început să mă irite din ce în ce mai tare șaua. Pedalasem o zi și jumătate și stăteam tot pe aceeași șa. M-a convins Vasile că nu era șaua, ci pantalonii și toate cusăturile. Așa că am tras la umbră într-un parc dintr-o localitate a cărui nume nu-l mai știu. Și uite așa am îmbrăcat pentru prima oară colanți de ciclism. Abia atunci am aflat că se poartă fără nimic pe dedesubt. Hmmm….. Dar am încercat și asta, doar trebuia să mai pot pedala.

M-am întins pe iarbă, că era mai bine decât pe bancă. Ne-am odihnit iară și apoi am reglat și șaua, pentru a avea o poziție mai bună.

Apoi am mai filosofat puțin pe marginea cheii fixe de 13

Și luându-mi inima în dinți, m-am suit pe șa într-o nouă postură și am plecat mai departe. Și încet încet m-au lăsat durerile de posterior. Parcă puteam să mă concentrez din nou la natură și la plimbare. Mă lăsaseră grijile fizice, ascendeam din nou către metafizic.

Dar a venit și seara. Deja se întuneca, iar noi încă nu aveam un loc să dormim. Am întrebat noi în 2 sate de camping sau de cazare la curte și am fost îndrumați spre Braniștea. Eram la 15 km de Galați și știam că există un camping, dar trebuia să străbatem tot Galați-ul, să ieșim vreo 10 km și apoi să vedem dacă este utilizabil campingul respectiv. Așa că ne-am îndreptat spre Braniștea, am aflat unde este campingul( despre care toți ne-au zis că este deschis). Ei bine, când am ajuns era închis. Iar cel care a răspuns la telefon( că din 2 numere de telefon numai unul a răspuns) zicea că să mergem până la Galați că nu mai e mult… Buun om, se zbătea pentru afacerea lui. Ce să facem și noi, am căutat un loc pe lângă camping, așa cum vorbisem de acasă( tragem pe dreapta, întindem cortul și dormim). Dar la fața locului s-a schimbat optimismul. Eu și Vasile ziceam că e mai bine acolo: eram la 3 km de sat, lângă un camping cu câini, deci s-ar fi auzit mișcarea de om. Ioana zicea că ar fi mai bine să mergem la Galați și să înnoptăm acolo. Greu de ajuns la o înțelegere comună. Dar tot acolo am dormit.

Am găsit un loc înconjurat de copaci, și ne-am așezat lângă un tufiș pentru a fi mai bine camuflați.

Bicicletele le-am înfipt într-o iarbă înaltă să nu se vadă de pe nici o cărare, iar cortul era la culoarea naturii, deci camuflat din fabrică. Am întins cortul, dar numai după ce ne-am îmbrăcat bine, că erau la țânțari… Și ca să nu intre țânțari în cort, am aprins lumina numai după ce am intrat toți. Am mâncat câte un fruct și un biscuite și ne-am culcat. Pentru siguranță eu aveam lanterna aproape și pompa mică. Eu am dormit, Vasile moțăia, iar Ioana ea știe cât a dormit și cât l-a ținut treaz pe Vasile.

A treia zi

Iată că a venit și a treia zi. Ziua în care speram noi să ajungem la mare. Dar ne-am dat noi seama încă din prima zi că asfaltul nu seamănă cu hârtia. Pe asfalt( sau dacă ai nenorocul să nu ai nici măcar asfalt…) mai bate vântul, soarele și, evident, oboseala. Dar iată că a venit a treia zi și eram încă pe traseu, cu numai o zi întârziere( deși nu ne grăbea nimeni), sănătoși și veseli. Am ieșit din cort, ne-am întins,

am privit răsăritul

și după ce am fost care-ncotro

am mâncat ce am mai avut, și cu poftă mare, că seara nu mâncasem decât câte o nectarină. Și după ce a fost gata și Ioana

am strâns cortul. Și cum strângeam noi cortul fain-frumos, iaca vine-un om agale. “Da’ ce-i cu voi aici?” se miră el, ușor deranjat de faptul că eram acolo. I-am spus povestea noastră și s-a amuzat. Era paznicul pe “moșie”. Când am plecat l-am văzut stabilit la postul de lucru.

Am ajuns pe șosea și i-am dat bice. Abia parcurseserăm jumătate din distanța propusă. Am ajuns imediat la Galați

și am cerut indicații, că e oraș mare și nevizitat de noi până atunci. Ni s-a spus că putem ajunge în 5 mai puțin de minute, dar e complicat, așa că ne-a indicat drumul lung ce străbate o bună parte din oraș. Cu ocazia asta am văzut și orașul. Hmm, parcă nu diferă de Constanța, tot un oraș gri. Mai are la intrare și o fabrică măsurabilă în kilometri, cu fumul de rigoare, ca să îl facă gri de tot.

Eh, o avea și el frumusețea lui, dar în afară de malul Dunării eu personal nu am observat-o.

Dar după o vreme am ajuns la Dunăre, am privit-o și am urcat pe bac.

Era soare puternic, așa că lumea s-a dat cu cremă de soare. La urma urmei, ajungeam în Dobrogea, zona cea mai însorită a țării.

Da… e și pustiu pe suprafețe destul de mari.

A fost neted o vreme

dar nici dealurile nu s-au lăsat așteptate prea mult

și noi am început să scoatem limba de-un cot.

Am urcat la dealuri de ni s-a acrit. Venea dealul, pedalam ca nebunii. Venea valea, ne răcoream și ziceam că s-a meritat urcarea, întrucât coborârea era frumoasă și puteam admira verdeața. Am nimerit la un moment dat un deal genial. Avea extrem de multe curbe și copaci până în drum.

Și după fiecare curbă ziceam că următoarea e vârful dealului. Ne-am amăgit noi o vreme până am renunțat și am luat o pauză. Treceau mașinile pe lângă noi. Dar tirurile abia se mișcau. Parcă mergeau la fel de greu ca noi. Mă amuzam în sinea mea, dar mi-era teamă să le spun și lor, ca să nu ne afecteze și mai tare oboseala. În deal am luat o pauză mai serioasă, am terminat apa și ne-am promis să ne oprim în următoarea localitate pentru alimentare.

Drumul prin munții Dobrogei mi-a amintit de drumul pe Transfăgărășan. Asfalt la fel de bun( când am fost pe Transfăgărășan, era un asfalt de prima clasă). Înclinația cam aceeași, iar la stânga și la dreapta vedeam numai vârfuri de munți. Drumul acela aș vrea să îl fac și cu mașina, tare bine arată. Și asfaltul, și natura. Ciudat, deși nu sunt foarte înalți, efortul a fost foarte mare. Probabil oboseala acumulată a fost de vină, căci diferența de altitudine e mai mică decât pe Bucium, pe care l-am făcut chiar foarte ușor.

După amiază ne-am întâlnit cu Tudor, un fost coleg de-al Ioanei. Mare bucurie mare că ne vedem la așa mare distanță de casă. Iar lui nu-i venea să creadă că am mers așa mult pe bicicletă.

Spre seară am întrebat de cazare și ni s-a indicat un motel cu apă caldă și bucătărie. Deja nu mai credeam ce zice lumea. Am întrebat în mai multe locuri și i-am întrebat dacă sunt siguri, ca să nu mai pățim ca în seara precedentă.

Deja vorbisem la camping Mamaia din timpul zilei trecute și știam că au deschis non stop. Dacă mai avem în vedere și faptul că de la motel până la camping mai erau numai 100 de km, eu eram dornic să îi facem în seara aceea, ajungeam până la 12 la camping, era încă devreme. Dar se pare că alternasem. Cu o zi înainte eu nu aveam energie suficientă, iar in ziua a treia Ioana și Vasile erau foarte obosiți. Așa că am căutat motelul.

Dar de data aceasta norocul ne-a surâs, și după ce am terminat munții și am mai mers 20 de km pe drum întins, s-a așezat înaintea noastră un motel de toată frumusețea. Cabană de lemn, curte mare, iarbă, mese afară, leagăne, hamac, spațiu acoperit pentru biciclete și motociclete și cu niște trotuare de piatră minunate. Nu mai știu cum se numește, dar știu că se află între Slava Cercheză și Slava Rusă. Un loc pe care îl recomand cu căldură.

Vizualizare hartă mărită

Am găsit într-adevăr apă să ne spălăm. Oaau, nu ne mai spălasem de mult. Deci ne-am spălat pe rând, apoi am spălat și hainele, măcar cu apă cât să le putem îmbrăca atunci când suntem curați.

Am coborât la masă și evident am luat câte o ciorbă de burtă( o mare ciorbă de burtă) de ne întrebam dacă mai încape și tochitura. Dar au încăput amândouă și a mai încăput și o bere pe lângă. Foarte bună mâncarea. Apoi am mai stat un pic și ne-am trântit în pat și am adormit aproape instant.